Search Box

Se încarcă...

joi, 3 octombrie 2013

Prin ochi de statuie


Nu trebuie să fii ca mine ca să poți trăi. Ceea ce am ales eu, azi, e doar un mic detaliu ce-mi poate aduce perfecțiunea interioară. M-am oprit... Indiferent că văd sau nu, indiferent că aud vorbe pe care aș vrea să le contrazic sau principii pe care mi le-aș însuși, de astăzi nu mai am dreptul, nici puterea să o fac. În mine cântă un pian veșnic pe care nu l-am ascultat niciodată. E înduioșător, e candid. Poți afla atât de multe când nu mai cauți; la fel cum te poți pierde de tine atunci când ai căutat prea mult.

Orele, zilele și anii mei se calculează în frunze, ploi și fulgi. De fiecare dată e diferit. Fiecare strop de ploaie e diferit. Fiecare fulg de zăpadă sclipește altfel și fiecare trecător vede altceva în ei. Aș vrea să-i ating, dar mă ating ei pe mine. Se topesc de creștetul meu lucios și-mi urmează linia corpului până la călcâie. Numai așa simt că trăiesc. Ochii împietriți se învârt în gol fără să vadă, iar mâinile s-au obișnuit să zboare. Capul spre cer, iar zâmbetul ca un răsărit trădează viața din mine. Copiii aleargă, părinții îi strigă, poeții visează și ceilalți se ascund. Puteam, demult, să le vorbesc, să-i chem, să-i sfătuiesc. Dar azi învăț ce e un înțelept și primul pas este să tac. Mai sper uneori, mai tind să scap, dar îmi amintesc că nu vreau asta. Vântul bate peste mine acum și ar bate chiar dacă nu aș fi devenit o condiție aparentă de neființă. Nu aș fi schimbat asta. Schimb, însă, cum îl întâmpin și cum îl iubesc.

Și paradisul meu e o dimineață rece, al tău e un rai gol.







joi, 18 aprilie 2013

Amprente

     L-am privit. De patru ore a început să se pregătească, de două ore a terminat şi de atunci se uită în gol. E pierdut. Nu ştiu cum să vorbesc cu el. Nu ştiu ce să-l întreb. Nu ştiu dacă vrea să vorbească. Ieri părea cu adevărat împlinit, azi pare cu adevărat distrus. Şi nu-mi pot da seama ce gândeşte sau dacă gândeşte. Poate meditează şi nu ar trebui să-l întrerup, dar totuşi...
     - Te rog, sp...
     - Nu te mint. Nu vedeam rostul pentru care am vorbi noi doi despre asta. Mă înţelegi? Hm, eram cel mai fericit bărbat ieri. A fost real zâmbetul meu. Ana, îţi mulţumesc că eşti lângă mine acum, când simt că explodez, că toată furia şi tristeţea răbufneşte în mine chiar în secunda asta, în ciuda aparenţei calmului şi controlului meu. Am încercat să-mi blochez mintea. Oamenii gândesc fără să vrea, gândesc tot timpul. Am descoperit că nu putem simţi fără să ne gândim înainte la ceea ce ne copleşeşte. Am descoperit că, oprindu-mi gândurile, acoperindu-le, aruncând toţi stimulii amintirilor, poţi să uiţi că au existat sau chiar că şi-au creat o existenţă paralelă cu a ta. Fac ce trebuie, ştii!? Sunt mândru de mine. Regret, spre satisfacţia tuturor apropiaţilor mei, că mi-a luat atât de mult timp să fiu sigur că acesta este cel mai corect şi bun lucru pe care pot să-l fac. De aceea pot vorbi cu tine. Tu eşti... doar o fată. Ne salutăm uneori şi ne întrebăm ce mai facem, dar nu ne judecăm. Şi asta se simte ca o uşurare. Sunt văzut, probabil, în mintea lor ca un fraier, ca un prost, ca unul greu de cap. Nu sunt. N-am fost niciodată. Sunt doar prost învăţat. Sunt obişnuit să obţin tot. Sunt obişnuit să lupt şi am un principiu înăuntrul meu care-mi strigă mereu că nu există "Nu se poate". Eu aleg mereu să câştig. Aleg mereu victoria, pe care o confund uneori cu iubirea şi nu cunosc bine iubirea, pentru că o confund adesea cu victoria. Nu-mi dau seama cum mă distrug singur decât atunci când mă izbeşte foarte clar eşecul. Nu ştiu să pierd. E dureros să nu ştii să pierzi. Şi vreau să învăţ de azi înainte, Ana. Nu mai încep la fel. Nu mă mai arunc cu capul înainte să-mi găsesc un umăr care să mă ghideze spre nou. Nu mai las slăbiciunea pe care o resimt acum să-mi ia deciziile ce-mi vor afecta viitorul. Aştept să mă întâlnesc cu raţiunea. O aştept până voi fi sigur că am găsit-o şi abia apoi voi pleca de aici. Aşa că nu te încrede în mine, nu-ţi fă un viitor în visurile tale cu mine, nu mă iubi, sau dacă deja o faci, încearcă să nu-mi arăţi. Voi profita de el fără să-mi dau seama. Voi vorbi cu tine despre rănile mele nu pentru că te iubesc sau pentru că-mi pasă de tine, ci pentru că eşti lângă mine. Sunt doar sincer, Ana. Sunt rece, pentru că răceala e tot ceea ce simt în mine. Nu simt nicio scânteie, nu simt nimic. Sunt gol. O pot uita pe ea, dar asta nu înseamnă că te voi iubi pe tine. Fac toate nebuniile posibile ca să-mi închid mintea, dar parcă mai mult se despică. Mai bine ai pleca. Aş vrea să pleci acum şi aş vrea să nu-ţi mai greşeşti. Mă întreb ce vei gândi mâine despre mine... 
     - Voi fi mereu a ta, dar tu nu vei şti niciodată. 

sâmbătă, 23 martie 2013

Cugetare

Oamenii se schimbă adesea pentru că viaţa lor se schimbă. Oamenii uită că ei se luptă cu viaţa, nu viaţa cu ei. Dacă şi-ar aminti acest mic detaliu, poate ar înţelege că ei au nevoie să se schimbe, pentru ca viaţa lor să ia o întorsătură favorabilă.

"E timpul pentru gânduri mai înţelepte. E timpul pentru puţină responsabilitate şi pentru puţină introspecţie", mi-a spus. Mi-a povestit un trecut de zece ori mai întunecat decât toate celelalte de care auzisem înainte şi un prezent mai strălucit decât a celorlalţi la un loc. "Strălucit" vă poate duce în eroare, m-a dus şi pe mine, dar i-am înţeles esenţa şi am să explic şi eu mai târziu despre ce este vorba...

"Când eşti încă acasă, protejat de toate neştiutele, gândurile tale sunt inocente, cu o încărcătură etică deosebită. E trist cum, pe măsură ce creşti, pe măsură ce vezi mai mult din lumea aceasta, acest simţ al moralităţii intră într-o dimensiune a ficţiunii, fără să-i mai fie vreodată recunoscute valorile în societate. Cauzele? Lumea se conformează, lăsându-se schimbat de împrejurări. Ea crede că mergând pe acelaşi drum cu ceilalţi, câştigă enorm, când de fapt toată autenticitatea îi este absorbită, conservată într-un colţ de minte pe care nici măcar ea nu-l mai poate accesa. 
Mulţi oameni îşi aleg în viaţă un contramodel, fie că sunt conştienţi de asta sau nu. Există o persoană în viaţa multora cu care ei nu vor să semene. Îl observă, îl judecă, îl critică şi îl desconsideră, ajungând într-un final să fie exact această persoană. De ce? Pentru că se concentrează atât de mult pe respectiva persoană, încât uită de sine. De ce nu iartă pur şi simplu un om, fără să aibă aşteptări că s-ar putea schimba, astfel încât să se îngrijească de propria viaţă? Şi apoi, mai sunt oamenii care, sesizându-şi greşelile, găsesc mereu vinovatul, îl acuză de influenţă negativă şi atât. Nu se schimbă nimic. Se aşteaptă oare ca aceşti vinovaţi să aibă grijă de ei? Nu se va întâmpla. Fiecare are propria individualitate şi fiecare e responsabil de cum se manifestă ea. Sunt oameni care reuşesc să nu se mai raporteze la alte persoane şi care reuşesc să-şi schimbe caracterul pe propria responsabilitate. Alţii trăiesc o întreagă viaţă, liniştiţi că au un responsabil pentru cursul pe care l-a luat viaţa lor, crezând că această aparenţă îi scuză în orice împrejurare şi realizează prea târziu cât s-au înşelat pe ei.
Am un prezent strălucit din punct de vedere material şi social, da. Ştiu că asta vroiau majoritatea cititorilor să afle. Însă nu cred că ştiu şi premisa de la care a pornit totul ca să se ajungă aici. Am devenit întâi om, am strălucit întâi prin valorile mele, iar apoi totul a început să vină de la sine. Există însă o problemă... Am doar 30 de ani şi nu ştiu în ce ţări să mai merg cu familia mea în vacanţă... Ştiţi voi una?"

vineri, 28 septembrie 2012

Din mine

Sunt sigură că nu ai vrea să auzi tot ce-mi clocoteşte în minte... în minte şi în suflet. E vulgar, e respingător, agresiv, negativ şi mai dureros decât tăcerea. Tăcerea e mai bună, indiferent că vrei sau nu să mă crezi. 

Am visuri care nu mi se mai par tangibile. Am dezvoltat în mine o oarecare convingere stupidă, nemotivată, cum că abstractul meu ar fi mort. Nu-mi pot găsi liniştea fără el. E o frustrare carnivoră, pot s-o simt concretizată înăuntrul meu, dar nu pot, crede-mă, nu ştiu cum s-o descriu. Totul are sens în interior, dar în exterior mă feresc cu groază de o explicaţie pe care nu ştiu să o pronunţ, nu ştiu să o conturez în propoziţii raţionale. 

Ajung la un nivel de stres teribil când mă priveşti aşa întrebător. Te înţeleg chiar foarte bine, îţi înţeleg privirea aia care devine aşa nervoasă când tac. 

Limbajul verbal nu este pentru a spune asta. Ceea ce mă macină până-n stomac, până-n oasele picioarelor şi în sângele creierului se exprimă prin emoţii. Emoţiile astea pot speria, pot aduce un sentiment de antipatie dacă nu ştii să le faci faţă şi să le interpretezi fără raţional, ci empatic. Şi mi-am dat seama că nu poţi să faci asta, oricât de mult mi-aş dori eu.

Încerc acum să-mi imaginez cum ai reacţiona privindu-mă cum îţi arăt tristeţea mea. Ce ai gândi când, din senin, aş lua un cuţit şi aş începe să zgârii un perete... intuitiv, agresiv? Cum m-ai privi dacă mi-aş lăsa să scape, în faţa ta, toate lacrimile pe care întotdeauna le păstrez pentru singurătatea de mai târziu? Ai înţelege ceva dacă ai sta nemişcat şi m-ai privi cum plâng şi nu mă opresc până ce nu-mi simt sufletul cristalizat şi ochii senini? Ai înlemni când m-ai vedea scoţându-mi cu nervozitate hainele de pe mine, când m-ai auzi strigând incredibil de tare că pur şi simplu materialul acela mă arde? Nici nu încerca să-mi spui că nu te-ai gândi că sunt sălbatică, umblând aşa, goală, prin casă, urlând cât pot de tare, desenând pereţii la fel de apăsat cum îmi simt sufletul. Nu sunt sălbatică. Sunt nebună, da. Dar nebunia asta nu constă doar în copilăriile acelea simpatice şi nu e doar curajul acela aapreciat spre a face tot ce vreau, oricând vreau. Nu. Nebunia este mult mai complexă şi trebuie să-i rezişti şi s-o controlezi cât de mult poţi. Nebunia asta, vreau să ştii, că e ceva ce mă caracterizează şi, deşi uneori mă face mai exuberantă, mai încrezătoare, mai specială, ei bine, uneori mă ucide. Dar o vreau. Nu vreau să moară. Nu aş mai fi fericită, cu mine, fără ea. O vreau vie în mine, indiferent de consecinţele pe care trebuie să le îndur în momente ca acestea. 

Lumea asta nu crede în ea. Nu crede că pot să-i fac pe cei din jur să admire fiecare parte din mine doar prin prezenţa ei în mine, nu crede că nebunia asta îmi scrie pe foaie versuri şi metafore nemaicitite, nu crede că este nucleul fiinţei mele, nu crede că mă face să sufăr şi să râd, nu crede că prin ea strălucesc, dar prin ea mai şi decad. Nu e nimic. Totul are un echilibru, iar ăsta este al meu. Eu trebuie să cred în ea permanent. Pe tine te iubesc. Şi, dacă încercând să exprim într-o zi tot ce ţi-am descris mai sus, m-ai privi dezgustat, oripilat, neîncrezător şi plin de reticenţă, la cât de mult însemni pentru mine, cu siguranţă ar muri pe loc şi încrederea mea în ea. Poate te-aş avea mai aproape, împărtăşindu-ţi asta, dar eu aş muri... şi atunci?Ai mai trăi lângă absenţa mea? Înainte să mă confrunt cu pierderea ta, am nevoie să te iubesc de mii de ori. 

Mă înţelegi, acum, de ce tăcerea e mai bună?







marți, 14 august 2012

Al meu

Într-o zi de singurătate se deschide cu adevărat. Se tot înşeală mereu cu simfonii ciudate de vânt, cu versuri conformiste care îi sunt dictate în ureche zi de zi, minut de minut. Cum să vorbească daca nu se poate auzi nici el? Cum să se privească, cum să se atingă, cum să fie sincer dacă cineva, acolo, în spate, îl otrăveşte? 

Azi este liniştit şi-mi vorbeşte în sfârşit după atâtea luni. Tremură emoţii în el. Se dezbracă de exterior, se dezbracă de ceilalţi. Arde amintiri, usucă buze, degete şi stinge sute de săruturi doar cu o lacrimă. "Nu compătimi o lacrimă niciodată" îmi spune, "este mai puternică decât un principiu". Obrazul este un altar unde regulile se destramă mai repede decât ai putea crede, unde promisiunile nu au fost promise niciodată, unde aparenţa e totul şi încrederea - fatalul. Aici respiră minciunile, în acelaşi loc unde sunt speranţe îngropate de timp, de ceea ce toţi o numesc iubire, când nu este decât o moarte. O lacrimă omoară, atenuează, ori evită veninul. Ea are instinct. Ea te judecă, te întreabă, te priveşte, apoi se prelinge acolo unde este nevoie. El o aude de fiecare dată şi o îngână în mine, până îi simt timbrul vocii cum se izbeşte nebun de pereţii inimii de parcă ar vrea s-o spargă. Şi uneori ecoul produs nu-l mai afectează doar pe el, ci şi pe mine, ca trup. Atunci mor. Moartea nu-l sperie. E perfidă, e cea care încă de la început pare viaţă, însă nu poate fi descifrată decât atunci când te strânge în braţe şi în loc să simţi căldură, simţi regret şi un fior rapid care iniţial te amorţeşte şi ulterior te absoarbe. A murit de nenumărate ori el, însă azi, doar azi, mi-a mărturisit că trăieşte.

Mi-a împărtăşit fobia existenţei lui: nu ştie să trăiască, ştie doar să moară.


marți, 10 aprilie 2012

Schiţă de jurnal


...şi citeşte de fiecare dată când uiţi.

21 martie 2012, 11:47 P.M.
Ceva se înalţă din mine, un fel de energie. Poate fi ceva superficial, dar îi simt puterea remodelându-mi persoana. Simt o oarecare încărcătură glacială în orgoliul, mândria, demnitatea mea. Se formează o scoarţă groasă, amară, invizibilă. Şi mintea, fără mine, îmi comunică cu buzele şi limba mea un scop revoluţionar. Ştiu că zâmbesc crud acum, îmi pot vedea în oglindă colţurile gurii cum se frâng în răutate. Acum da, sunt...
Există un echilibru în fiecare om. Există albul şi negrul în fiecare. Ţi se creează uneori în faţa ochilor o iluzie: că poţi fi pur fără să fii călcat în picioare, când de fapt ăsta este preţul concret pe care ar trebui să-l plăteşti. Uneori crezi că ştii ce vrei, dar trebuie să fii zeci de personaje până să reuşeşti să înţelegi pe care nu-l interpretezi, ci îl trăieşti cu adevărat.
Sunt mult prea multe laturi care există în fiecare om. Nu le poţi dezvolta pe toate la maximum. Nu poţi fi şi puternic şi slab. Nu poţi fi şi respectat şi compătimit. Nu poţi fi şi deschis şi rezervat. Eu aşa credeam. Exprimă-ţi tot interiorul, dar nu mai aştepta să primeşti respect apoi. Arată-ţi sângele rece, dar nu mai aştepta să fii înţeles sau compătimit după cinismul anterior.
Propria atitudine ne schimbă starea. Te poţi complace în orice situaţie şi te poţi ridica când vrei. Oamenii din jur nu sunt altceva decât nişte aparenţe. Oamenii nu te pot minţi, oamenii nu te pot fraieri, oamenii nu se pot juca cu tine, dacă nu îi laşi. O mare greşeală este subestimarea celorlalţi, dar o şi mai mare greşeală este subestimarea propriei puteri de a-ţi controla viaţa, trăirile. Oamenii se plictisesc uneori de control şi atunci îşi pun viaţa şi viitorul în mâinile cuiva, apoi, când vor să trăiască din nou după regulile lor, îşi iau viaţa înapoi, se ridică pe picioarele lor şi pleacă. Se mai întorc uneori când simt că au obosit.
În jurul unui om, se învârte energia unui univers personal. Fiecare are aşa ceva. Când interacţionăm, cel mai dominant schimbă universul celuilalt pentru totdeauna, sau doar temporar. Sunt oameni care nu realizează niciodată că ceva i-a schimbat, sunt oameni care se trezesc din acest diabolism şi fug cât pot de repede, alţii nu sunt atraşi niciodată şi merg pe un drum paralel cu vieţile celorlalţi, iar alţii, sunt atraşi ireversibil de energia unui alt univers şi nu se pot desprinde cu adevărat niciodată, poate doar aparent.
M-am izbit de un univers apocaliptic. Am subestimat rădăcinile lui. Iubesc intensitatea, iubesc profunzimea, senzualitatea şi pasiunea. În faţa mea era doar inerţie, rigiditate, sobrietate şi o depresie la nivel patologic. Impulsivitatea şi dorinţa să schimb negativismul de acolo m-a făcut o victimă perfectă. Am atacat, dar n-a ripostat nimeni. Asta era regula de aur împotriva succesului meu. Nu m-am gândit niciodată că n-am să reuşesc. Am câştigat experienţa pe care n-aş fi crezut că am s-o câştig. Am învăţat şi am acceptat ceva ce n-am crezut că am să pot accepta vreodată: am învăţat să-mi confirm eşecul, am învăţat că nu poţi schimba ceva ce nu vrea să fie schimbat. Încercândcâştig încredere, mi-am pierdut concentrarea pe scopul meu. Şi n-am schimbat nimic, însă eu am fost schimbată. Îmi aminteam misterul şi pasiunea care o simţeam în jurul meu de fiecare dată când călcam în faţa unor oameni. M-am speriat. Am realizat ce goală devenisem. Am sacrificat toată strălucirea mea, pentru strălucirea altcuiva. Rezultatul l-am văzut când m-am uitat în jurul meu şi mi-am dat seama că nu mai am nimic din mine, ci totul din acest individ fulminant, distructiv. Şi de fiecare dată când călcam mai departe de energia aceea, începeam să simt din nou ca înainte fiorii, îmbrăţişările, zâmbetele, vorbele, săruturile, atingerile. Şi acum pot din nou.

Are sens.

vineri, 9 martie 2012

Testament

Se uită la mine. E prietenia. Mi se rupe sufletul când mă gândesc câte trebuie să-i dezvălui. Mă sperie gândul că m-am jucat cu mine atât de mult timp şi că, încercând să-i fac pe alţii să creadă în tot ce înseamnă persoana mea, m-am convins cel mai mult pe mine. M-am înşelat în privinţa mea, nu am făcut niciodată cunoştinţă cu adevăratele mele interese, cu individualitatea necesităţilor mele. M-am ascuns mereu de mine şi de viaţa mea. M-am preocupat mereu de viaţa altora, am uitat să exist pentru mine şi tot ce am învăţat în tot timpul acesta a fost să-mi conturez cât mai bine un personaj fictiv. Cum să-i spun? Cum să-i spun ei despre asta? Cum să-i spun că sunt cea mai ipocrită persoană pe care o cunosc, când am susţinut mereu sinceritatea? Cum să îi explic totul? S-a întâmplat brusc: într-o zi banală de şcoală, rezemată de un perete, cu mâinile încrucişate la piept şi cu privirea atentă la orice mişcare, dar pierdută în acelaşi timp în gânduri. Dintr-odată am simţit în toată fiinţa mea disperarea şi frica. Dintr-odată mi-am văzut toată vina, mi-am văzut toate minciunile, am regretat că timpul s-a dus atât de repede şi ineficient din toate punctele de vedere din vina mea. M-am trezit dintr-un vis. Am observat cum toată lumea s-a schimbat, s-a maturizat, şi-a făcut planuri de viitor, s-a hotărât, în timp ce eu am rămas pe loc, m-am oprit din gândit logic, din a avansa, din a mă maturiza, din a decide. N-am lăsat viaţa să mă construiască, am încercat să o construiesc eu pe ea. Am încercat să controlez tot ce înseamnă firescul. Am încercat să controlez tot ce înseamnă sentimente şi principii. Mi-am sufocat ego-ul, mi-am pus piedici singură, apoi am căutat vinovaţi pentru ele. Mi-am tranformat confidentul(creierul în duşman. L-am manipulat. Am folosit inteligenţa împotriva mea, găsind cele mai credibile motive pentru a convinge că eu nu greşesc, că eu sunt sinceră, în schimb alţii sunt mârşavi şi greşesc. Am fost un fel de avocat al ipocriziei inconştienţei mele. Din cauza asta, mi-am greşit drumul. Mi-a plăcut mereu cuvântul special şi, în general, toate superlativele. Am vrut să-mi fie atribuite, iar pentru asta nu puteam fi în totalitate eu. Trebuia să mai schimb câte ceva pe aici, câte ceva pe acolo, să mai ascund una, să mai ascund alta. Totul mergea perfect, până când apărea cineva care nu mă aprecia, nu mă admira şi nu mă lăuda. Aşa îmi găseam scopul. Cel mai greu lucru de recunoscut este că n-am iubit niciodată, dar n-am ştiut asta. Am confundat mereu iubirea cu victoria. Sunt o luptătoare, sunt o ambiţioasă, însă luptele mele sunt inutile şi perfide. M-am folosit de conceptul iubirii pentru a obţine admiraţie. Am spus că iubesc pentru a fi iubită. Am intrat în rol, l-am jucat, l-am repetat, l-am trăit. Când obţineam ce vroiam nu-mi mai păsa de nimic. Când pierdeam ce obţineam, vroiam să recâştig. Mizeria ambiţiilor nu are nimic de-a face cu iubirea. Iubeşti persoanele care nu-ţi stimulează voinţa spre ambiţii absurde. Eu îmi iubesc prietenii. N-am iubit niciodată în alt sens. Iar pentru că mi-am jucat mult prea bine rolul, e imposibil să mai conving pe cineva că ăsta este purul adevăr. Nu mă mai ambiţionez să conving. Nu are niciun sens. Iubirea... pentru prima dată mă gândesc serios la iubirea despre care se vorbeşte în romane sau poezii, sau în simple dezbateri sociale. Iubirea, se spune, că nu are nicio legătura cu gelozia, cu invidia, cu posesivitatea, cu violenţa, cu victoria. Poate că nici nu există. N-am căutat-o niciodată. În schimb, am vorbit despre ea de parcă aş cunoaşte-o. Sunt mult prea egoistă, posesivă şi geloasă ca să pot crede măcar că aş fi în stare de un asemenea sentiment nobil.
M-am trezit, în aceeaşi zi, în bancă, privind clasa, colegii, profesorii. N-am mai pus suflet nici măcar pentru şcoală. N-am mai muncit pentru mine de aproape doi ani. N-am mai gândit ca înainte, iar dorinţele cu privire la viitorul meu se schimbau de pe o zi pe alta. Mi-am pus zece mii de întrebări în minte. Ce caut în clasa asta? De ce am vrut să fiu aici? 
A fost, apoi, atât de limpede în mintea mea că nu vreau să fiu acolo, că nu fac ceea ce ar trebui, că pot mult mai mult şi că am fost moartă în tot timpul în care am stat între pereţii acelei clase. Am de alergat mii de kilometri înapoi, am de căutat drumul pe care ar fi trebuit să merg de la început. Am de recuperat. Şi ştiu că nu greşesc acum din mai multe motive. Gândesc acelaşi lucru de patru zile, fără urme de îndoială. Scriu despre asta la ora 16, nu seara, sau noaptea, când mintea îmi joacă feste şi când ştiu că pot manipula, prin cuvinte, adevărul. 
Regret tot ce am fost până acum.
Regret tot ce n-am fost până acum.

Regret că m-am minţit şi am minţit pe alţii.
Regret că lucrul pe care îl cunosc cel mai bine este autodistrugerea.

Şi-mi moare personajul, îl simt. Şi sper să fiu, în sfârşit eu, nu o ficţiune.