Search Box

Se încarcă...

miercuri, 16 martie 2016

Vioară

Mai sunt greșelile acelea care nu pot ieși pe ușa din spate. Te macină, te răscolesc, te uită. După ele, nu mai este nimic din ce însemna universul tău. Și ajungi să te întrebi unde mai ești tu dacă materia care te-a format nu mai există. Privești în jur și nimic nu-ți reflectă trupul, nimic din ce simți nu pare să fie al tău. Te-ai despărțit de tine în zeci de bucățele și niciuna nu știe de cealaltă. Așa cum ești, dezbinat de conștiință, te plimbi printre oameni. Îți amintești cum arată un zâmbet și niște ochi veseli. Amețești. Începi să fugi și fețele oamenilor se deformează pe măsură ce îi lași în urmă. Iubeai să fii lângă ei, iubeai să-i asculți și să fii ascultată. Te sperie gândul că distanța e ceea ce vrei. Te simți singur, dar nu vrei să fii lângă ei.


E noapte și în nebunia ta, alergi în mare. Nu-ți trebuie cuvinte și nici înțelegere. Nu-ți trebuie rațiune, nu-ți trebuie gânduri. Îți trebuie să fii. Îți trebuie să simți, să vrei să simți și să nu-ți fie teamă. Îți lași corpul să plutească. Urechile se îneacă în apă, obrajii se umezesc și simți o mângâiere ușoară pe pleoape. Niciodată nu ți-ai auzit respirația atât de pronunțat ca acum. Sună ca în prima zi de viață. Da, apa te naște din nou. Te vezi gol și nu îți amintești să te fi dezbrăcat. Te ridici și rămâi fascinat: un joc de lumini se întinde pe tot cuprinsul mării.

E reflexia ta.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Aproape

O chem.
Ea nu vine.
O implor.
Se îndepărtează, se tot îndepărtează. 
Mă tot întreb unde greșesc. De ce nu mai vine? De ce mă ignoră?
I-am uitat numele. Încerc să-mi amintesc în zadar cum o strigam. Sunetele sunt prea puternice, lumina mult prea stridentă, iar picioarele parcă nu vor să o prindă. Ochii clocotesc în aburi și mâinile se cutremură în frig.
Furie. 
Trădare. 
Abandon. 
O blestem. Aș vrea să nu fi venit niciodată la mine. Tâmplele-mi pulsează. 
O urăsc. 
Îi văd urmele mici în zăpadă. Mă uit după ea.
Nu. Simt că nu pot. Încerc și nu pot. Mă simt crispată de parcă nu aș fi în corpul meu. Aș vrea să fug, dar nu înțeleg cine mă oprește. Mă simt liniștită, aproape dementă. 
Confuzie. 
Ignoranță.
Sunt moartă. Da, mă complac. Sunt goală fără ea. Atâtea ipoteze idioate. Atâtea semnificații eronate. Cotidian împuțit! Mi-e silă de starea în care m-ai adus! M-ai răsucit printre zile și scrisori moarte... Ți-ai bătut joc de mine și eu te-am crezut. 
Maturizare.
Cine dracu' știe ce e aia și când ai nevoie de ea!? Te mănâncă în timp ce tu te pierzi de tine. Te vânează, te devorează și tu nici nu-ți dai seama. De câte ori v-am zis că nu vreau, nu-mi doresc. M-ați ascultat cu ochi de ceară și mi-ați spus că zâmbesc când eu plângeam. Și eu v-am lăsat să-mi spuneți cum arată fericirea mea. O fericire perfectă. 
Dar tu... trădarea ta am simțit-o cel mai aspru. Tu trebuia să fii acolo. Cu tine trebuia să vorbesc. Tu nu ai fost. Te căutam în fiecare noapte. Nicăieri nu te găseam. Câteodată te simțeam aproape. 
Entuziasm.
Da... știam că ești cu mine și voiam ca acel moment să fie perfect. Îți făceam ciocolată, îți aprindeam lumânări și aruncam mister în aer. Băteai la ușă. Eu alergam și tu plecai. Cum? Spune-mi tu cum să suport asta de fiecare dată? Spune-mi tu cum să mai rezist? Te mai aștept? O să mai vii? 
Disperare.
Nu.
Resemnare.
Nici.
Liniște.
Da. E foarte liniște acum. Frigul nu-l mai simt. Nările tremură de parcă ar vrea să plângă. Dar nu e nevoie. Știu că o să vii cândva înapoi. Am sperat că azi va fi acea zi. Am urmat rutina care m-a sabotat din nou. Te auzeam în gând. Și te-am pierdut iar... 
Am să fiu aici să-mi aștept abstractul. N-am să mai fug după tine. Am să te las să te apropii și am să te las să fugi dacă vrei. 

Strigă-mă și tu când te gândești la mine...


joi, 3 octombrie 2013

Prin ochi de statuie


Nu trebuie să fii ca mine ca să poți trăi. Ceea ce am ales eu, azi, e doar un mic detaliu ce-mi poate aduce perfecțiunea interioară. M-am oprit... Indiferent că văd sau nu, indiferent că aud vorbe pe care aș vrea să le contrazic sau principii pe care mi le-aș însuși, de astăzi nu mai am dreptul, nici puterea să o fac. În mine cântă un pian veșnic pe care nu l-am ascultat niciodată. E înduioșător, e candid. Poți afla atât de multe când nu mai cauți; la fel cum te poți pierde de tine atunci când ai căutat prea mult.

Orele, zilele și anii mei se calculează în frunze, ploi și fulgi. De fiecare dată e diferit. Fiecare strop de ploaie e diferit. Fiecare fulg de zăpadă sclipește altfel și fiecare trecător vede altceva în ei. Aș vrea să-i ating, dar mă ating ei pe mine. Se topesc de creștetul meu lucios și-mi urmează linia corpului până la călcâie. Numai așa simt că trăiesc. Ochii împietriți se învârt în gol fără să vadă, iar mâinile s-au obișnuit să zboare. Capul spre cer, iar zâmbetul ca un răsărit trădează viața din mine. Copiii aleargă, părinții îi strigă, poeții visează și ceilalți se ascund. Puteam, demult, să le vorbesc, să-i chem, să-i sfătuiesc. Dar azi învăț ce e un înțelept și primul pas este să tac. Mai sper uneori, mai tind să scap, dar îmi amintesc că nu vreau asta. Vântul bate peste mine acum și ar bate chiar dacă nu aș fi devenit o condiție aparentă de neființă. Nu aș fi schimbat asta. Schimb, însă, cum îl întâmpin și cum îl iubesc.

Și paradisul meu e o dimineață rece, al tău e un rai gol.







joi, 18 aprilie 2013

Amprente

     L-am privit. De patru ore a început să se pregătească, de două ore a terminat şi de atunci se uită în gol. E pierdut. Nu ştiu cum să vorbesc cu el. Nu ştiu ce să-l întreb. Nu ştiu dacă vrea să vorbească. Ieri părea cu adevărat împlinit, azi pare cu adevărat distrus. Şi nu-mi pot da seama ce gândeşte sau dacă gândeşte. Poate meditează şi nu ar trebui să-l întrerup, dar totuşi...
     - Te rog, sp...
     - Nu te mint. Nu vedeam rostul pentru care am vorbi noi doi despre asta. Mă înţelegi? Hm, eram cel mai fericit bărbat ieri. A fost real zâmbetul meu. Ana, îţi mulţumesc că eşti lângă mine acum, când simt că explodez, că toată furia şi tristeţea răbufneşte în mine chiar în secunda asta, în ciuda aparenţei calmului şi controlului meu. Am încercat să-mi blochez mintea. Oamenii gândesc fără să vrea, gândesc tot timpul. Am descoperit că nu putem simţi fără să ne gândim înainte la ceea ce ne copleşeşte. Am descoperit că, oprindu-mi gândurile, acoperindu-le, aruncând toţi stimulii amintirilor, poţi să uiţi că au existat sau chiar că şi-au creat o existenţă paralelă cu a ta. Fac ce trebuie, ştii!? Sunt mândru de mine. Regret, spre satisfacţia tuturor apropiaţilor mei, că mi-a luat atât de mult timp să fiu sigur că acesta este cel mai corect şi bun lucru pe care pot să-l fac. De aceea pot vorbi cu tine. Tu eşti... doar o fată. Ne salutăm uneori şi ne întrebăm ce mai facem, dar nu ne judecăm. Şi asta se simte ca o uşurare. Sunt văzut, probabil, în mintea lor ca un fraier, ca un prost, ca unul greu de cap. Nu sunt. N-am fost niciodată. Sunt doar prost învăţat. Sunt obişnuit să obţin tot. Sunt obişnuit să lupt şi am un principiu înăuntrul meu care-mi strigă mereu că nu există "Nu se poate". Eu aleg mereu să câştig. Aleg mereu victoria, pe care o confund uneori cu iubirea şi nu cunosc bine iubirea, pentru că o confund adesea cu victoria. Nu-mi dau seama cum mă distrug singur decât atunci când mă izbeşte foarte clar eşecul. Nu ştiu să pierd. E dureros să nu ştii să pierzi. Şi vreau să învăţ de azi înainte, Ana. Nu mai încep la fel. Nu mă mai arunc cu capul înainte să-mi găsesc un umăr care să mă ghideze spre nou. Nu mai las slăbiciunea pe care o resimt acum să-mi ia deciziile ce-mi vor afecta viitorul. Aştept să mă întâlnesc cu raţiunea. O aştept până voi fi sigur că am găsit-o şi abia apoi voi pleca de aici. Aşa că nu te încrede în mine, nu-ţi fă un viitor în visurile tale cu mine, nu mă iubi, sau dacă deja o faci, încearcă să nu-mi arăţi. Voi profita de el fără să-mi dau seama. Voi vorbi cu tine despre rănile mele nu pentru că te iubesc sau pentru că-mi pasă de tine, ci pentru că eşti lângă mine. Sunt doar sincer, Ana. Sunt rece, pentru că răceala e tot ceea ce simt în mine. Nu simt nicio scânteie, nu simt nimic. Sunt gol. O pot uita pe ea, dar asta nu înseamnă că te voi iubi pe tine. Fac toate nebuniile posibile ca să-mi închid mintea, dar parcă mai mult se despică. Mai bine ai pleca. Aş vrea să pleci acum şi aş vrea să nu-ţi mai greşeşti. Mă întreb ce vei gândi mâine despre mine... 
     - Voi fi mereu a ta, dar tu nu vei şti niciodată. 

sâmbătă, 23 martie 2013

Cugetare

Oamenii se schimbă adesea pentru că viaţa lor se schimbă. Oamenii uită că ei se luptă cu viaţa, nu viaţa cu ei. Dacă şi-ar aminti acest mic detaliu, poate ar înţelege că ei au nevoie să se schimbe, pentru ca viaţa lor să ia o întorsătură favorabilă.

"E timpul pentru gânduri mai înţelepte. E timpul pentru puţină responsabilitate şi pentru puţină introspecţie", mi-a spus. Mi-a povestit un trecut de zece ori mai întunecat decât toate celelalte de care auzisem înainte şi un prezent mai strălucit decât a celorlalţi la un loc. "Strălucit" vă poate duce în eroare, m-a dus şi pe mine, dar i-am înţeles esenţa şi am să explic şi eu mai târziu despre ce este vorba...

"Când eşti încă acasă, protejat de toate neştiutele, gândurile tale sunt inocente, cu o încărcătură etică deosebită. E trist cum, pe măsură ce creşti, pe măsură ce vezi mai mult din lumea aceasta, acest simţ al moralităţii intră într-o dimensiune a ficţiunii, fără să-i mai fie vreodată recunoscute valorile în societate. Cauzele? Lumea se conformează, lăsându-se schimbat de împrejurări. Ea crede că mergând pe acelaşi drum cu ceilalţi, câştigă enorm, când de fapt toată autenticitatea îi este absorbită, conservată într-un colţ de minte pe care nici măcar ea nu-l mai poate accesa. 
Mulţi oameni îşi aleg în viaţă un contramodel, fie că sunt conştienţi de asta sau nu. Există o persoană în viaţa multora cu care ei nu vor să semene. Îl observă, îl judecă, îl critică şi îl desconsideră, ajungând într-un final să fie exact această persoană. De ce? Pentru că se concentrează atât de mult pe respectiva persoană, încât uită de sine. De ce nu iartă pur şi simplu un om, fără să aibă aşteptări că s-ar putea schimba, astfel încât să se îngrijească de propria viaţă? Şi apoi, mai sunt oamenii care, sesizându-şi greşelile, găsesc mereu vinovatul, îl acuză de influenţă negativă şi atât. Nu se schimbă nimic. Se aşteaptă oare ca aceşti vinovaţi să aibă grijă de ei? Nu se va întâmpla. Fiecare are propria individualitate şi fiecare e responsabil de cum se manifestă ea. Sunt oameni care reuşesc să nu se mai raporteze la alte persoane şi care reuşesc să-şi schimbe caracterul pe propria responsabilitate. Alţii trăiesc o întreagă viaţă, liniştiţi că au un responsabil pentru cursul pe care l-a luat viaţa lor, crezând că această aparenţă îi scuză în orice împrejurare şi realizează prea târziu cât s-au înşelat pe ei.
Am un prezent strălucit din punct de vedere material şi social, da. Ştiu că asta vroiau majoritatea cititorilor să afle. Însă nu cred că ştiu şi premisa de la care a pornit totul ca să se ajungă aici. Am devenit întâi om, am strălucit întâi prin valorile mele, iar apoi totul a început să vină de la sine. Există însă o problemă... Am doar 30 de ani şi nu ştiu în ce ţări să mai merg cu familia mea în vacanţă... Ştiţi voi una?"

vineri, 28 septembrie 2012

Din mine

Sunt sigură că nu ai vrea să auzi tot ce-mi clocoteşte în minte... în minte şi în suflet. E vulgar, e respingător, agresiv, negativ şi mai dureros decât tăcerea. Tăcerea e mai bună, indiferent că vrei sau nu să mă crezi. 

Am visuri care nu mi se mai par tangibile. Am dezvoltat în mine o oarecare convingere stupidă, nemotivată, cum că abstractul meu ar fi mort. Nu-mi pot găsi liniştea fără el. E o frustrare carnivoră, pot s-o simt concretizată înăuntrul meu, dar nu pot, crede-mă, nu ştiu cum s-o descriu. Totul are sens în interior, dar în exterior mă feresc cu groază de o explicaţie pe care nu ştiu să o pronunţ, nu ştiu să o conturez în propoziţii raţionale. 

Ajung la un nivel de stres teribil când mă priveşti aşa întrebător. Te înţeleg chiar foarte bine, îţi înţeleg privirea aia care devine aşa nervoasă când tac. 

Limbajul verbal nu este pentru a spune asta. Ceea ce mă macină până-n stomac, până-n oasele picioarelor şi în sângele creierului se exprimă prin emoţii. Emoţiile astea pot speria, pot aduce un sentiment de antipatie dacă nu ştii să le faci faţă şi să le interpretezi fără raţional, ci empatic. Şi mi-am dat seama că nu poţi să faci asta, oricât de mult mi-aş dori eu.

Încerc acum să-mi imaginez cum ai reacţiona privindu-mă cum îţi arăt tristeţea mea. Ce ai gândi când, din senin, aş lua un cuţit şi aş începe să zgârii un perete... intuitiv, agresiv? Cum m-ai privi dacă mi-aş lăsa să scape, în faţa ta, toate lacrimile pe care întotdeauna le păstrez pentru singurătatea de mai târziu? Ai înţelege ceva dacă ai sta nemişcat şi m-ai privi cum plâng şi nu mă opresc până ce nu-mi simt sufletul cristalizat şi ochii senini? Ai înlemni când m-ai vedea scoţându-mi cu nervozitate hainele de pe mine, când m-ai auzi strigând incredibil de tare că pur şi simplu materialul acela mă arde? Nici nu încerca să-mi spui că nu te-ai gândi că sunt sălbatică, umblând aşa, goală, prin casă, urlând cât pot de tare, desenând pereţii la fel de apăsat cum îmi simt sufletul. Nu sunt sălbatică. Sunt nebună, da. Dar nebunia asta nu constă doar în copilăriile acelea simpatice şi nu e doar curajul acela aapreciat spre a face tot ce vreau, oricând vreau. Nu. Nebunia este mult mai complexă şi trebuie să-i rezişti şi s-o controlezi cât de mult poţi. Nebunia asta, vreau să ştii, că e ceva ce mă caracterizează şi, deşi uneori mă face mai exuberantă, mai încrezătoare, mai specială, ei bine, uneori mă ucide. Dar o vreau. Nu vreau să moară. Nu aş mai fi fericită, cu mine, fără ea. O vreau vie în mine, indiferent de consecinţele pe care trebuie să le îndur în momente ca acestea. 

Lumea asta nu crede în ea. Nu crede că pot să-i fac pe cei din jur să admire fiecare parte din mine doar prin prezenţa ei în mine, nu crede că nebunia asta îmi scrie pe foaie versuri şi metafore nemaicitite, nu crede că este nucleul fiinţei mele, nu crede că mă face să sufăr şi să râd, nu crede că prin ea strălucesc, dar prin ea mai şi decad. Nu e nimic. Totul are un echilibru, iar ăsta este al meu. Eu trebuie să cred în ea permanent. Pe tine te iubesc. Şi, dacă încercând să exprim într-o zi tot ce ţi-am descris mai sus, m-ai privi dezgustat, oripilat, neîncrezător şi plin de reticenţă, la cât de mult însemni pentru mine, cu siguranţă ar muri pe loc şi încrederea mea în ea. Poate te-aş avea mai aproape, împărtăşindu-ţi asta, dar eu aş muri... şi atunci?Ai mai trăi lângă absenţa mea? Înainte să mă confrunt cu pierderea ta, am nevoie să te iubesc de mii de ori. 

Mă înţelegi, acum, de ce tăcerea e mai bună?







marți, 14 august 2012

Al meu

Într-o zi de singurătate se deschide cu adevărat. Se tot înşeală mereu cu simfonii ciudate de vânt, cu versuri conformiste care îi sunt dictate în ureche zi de zi, minut de minut. Cum să vorbească daca nu se poate auzi nici el? Cum să se privească, cum să se atingă, cum să fie sincer dacă cineva, acolo, în spate, îl otrăveşte? 

Azi este liniştit şi-mi vorbeşte în sfârşit după atâtea luni. Tremură emoţii în el. Se dezbracă de exterior, se dezbracă de ceilalţi. Arde amintiri, usucă buze, degete şi stinge sute de săruturi doar cu o lacrimă. "Nu compătimi o lacrimă niciodată" îmi spune, "este mai puternică decât un principiu". Obrazul este un altar unde regulile se destramă mai repede decât ai putea crede, unde promisiunile nu au fost promise niciodată, unde aparenţa e totul şi încrederea - fatalul. Aici respiră minciunile, în acelaşi loc unde sunt speranţe îngropate de timp, de ceea ce toţi o numesc iubire, când nu este decât o moarte. O lacrimă omoară, atenuează, ori evită veninul. Ea are instinct. Ea te judecă, te întreabă, te priveşte, apoi se prelinge acolo unde este nevoie. El o aude de fiecare dată şi o îngână în mine, până îi simt timbrul vocii cum se izbeşte nebun de pereţii inimii de parcă ar vrea s-o spargă. Şi uneori ecoul produs nu-l mai afectează doar pe el, ci şi pe mine, ca trup. Atunci mor. Moartea nu-l sperie. E perfidă, e cea care încă de la început pare viaţă, însă nu poate fi descifrată decât atunci când te strânge în braţe şi în loc să simţi căldură, simţi regret şi un fior rapid care iniţial te amorţeşte şi ulterior te absoarbe. A murit de nenumărate ori el, însă azi, doar azi, mi-a mărturisit că trăieşte.

Mi-a împărtăşit fobia existenţei lui: nu ştie să trăiască, ştie doar să moară.